Pilda fiului risipitor din săptămâna aceasta reprezintă o creștere în intensitate a mesajului eshatologic început cu exemplul smereniei vameșului, adăugându-se virtutea pocăinței. Simțim, fără doar și poate, existența unei iconomii divine care ne ghidează spre a deveni mai buni, mai sfinți, mai aproape de Dumnezeu. Simplitatea și profunzimea cuvintelor conținute de pildă impresionează sufletul, atât prin contrucția lor cât și prin simbolistica aferentă.
În omilia la această pildă, Sf. Grigorie Palama arată câștigul imens pe care-l are credinciosul dacă urmează câteva sfaturi simple, cu trimitere la învățăturile ei: să stăm departe de porci şi de roşcovele care îi hrăneau pe ei, adică de patimi; să fugim din ţara patimilor, care sunt necredinţa, pofta nesăturată şi necumpătarea, unde e foamete mare de cele bune şi patimi mai rele decât foamea; să alergăm către Tatăl nestricăciunii şi Dătătorul de viaţă, pe calea vieţii prin virtuţi.
Sfântul Grigorie Palama ne învață că numai conștientizarea, afirmația stării de păcat nu e suficientă. Aceasta este similară cu “venirea în sine” a fiului păcătos (ceea ce ne demonstrează că atunci când păcătuia, era afară din sine – dat fiind faptul că Sfântul evanghelist Luca avea o pregătire de medic, metoda sa inductivă este prezentă), dar acesta a trebuit să se scoale și să se ducă la Tatăl său, într-o atitudine de smerenie și rușine pentru păcatele săvârșite. Într-un plan opus, omul respectiv ar fi putut foarte bine să deznădăjduiască și să nu mai vadă nicio ieșire. Sfântul Nicolae Velimirovici demonstrează, cu multă înțelepciune, mecanica deznădejdii: complacerea în păcate creează o dependență care mișcă sufletul tot mai mult, în absența unui control, spre patimi. Încercarea de a le satisface – mâncatul roșcovelor, nu creează sațietate, ci o foame continuă, care, pe de altă parte, roade sufletul pe dinăuntru. După o perioadă de timp, omul ajunge să se simtă gol “ca o trestie”, nu vede nicăieri sprijin, conștientizează adâncul în care se află, socoate că nimic nu-l mai poate ajuta, deznădăjduiește și ajunge să-și blesteme viața, pe ceilalți, pe Dumnezeu. De aceea, învățăturile Sfinților Părinți vorbesc la unison: Să nu deznădăjduim, indiferent ce am făcut! Dumnezeu este mare și ne iubește și ne iartă, tot ce avem de făcut este să ne pocăim sincer și să nu mai rămânem în păcat.
Sf. Ioan Gura de Aur vorbește și el despre faptul că “Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie lenes și ușuratic la minte”. În aceeași ordine de idei, când noi știm că suntem păcătoși, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim ușuratici la minte și leneși, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Exemplul pe care-l dă Sfântul Ioan Gură de Aur este grăitor și el se referă la Pavel, care a fost, la început, un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor și vrăjmas al credincioșilor. Dar, pentru că nu a deznădăjduit după ce a cunoscut rătăcirea sa, de aceea el s-a facut asemenea îngerilor.
Cu tâlharul de pe cruce, deși săvârșise atât de multe păcate, nu a deznădăjduit și, de aceea, a intrat în rai. Învătătura de valoare aici este că nici o lucrare a Satanei nu este așa de tare și primejdioasă ca deznădăjduirea, și când noi deznădăjduim, îi facem chiar mai multă bucurie decât când păcătuim.
Revenind la pocăința fiului risipitor, cum este răsplătit acesta de tatăl său, când revine la casa părintească, după ce a păcătuit “față de el și față de ceruri”? Cu multă bucurie, dans, petrecere și cinstirea fiului pocăit cu cele mai alese daruri. Față de aceasta, spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ”Ce gândești tu? Păcatul oare se răsplătește așa? Nu, nu păcatul, ci reîntoarcerea; nu călcarea de lege, ci îndreptarea.”
Sfântul face o analogie cu omul bolnav care se duce la doctor. Acesta din urmă nu-l ceartă pe om că s-a îmbolnăvit și nici nu-l pedepsește, ci îi prescrie tratament de însănătoșire. Nu-I reproșează viața dezordonată – dacă e cazul – care a dus la boală, ci își dă toată silința să-l vindece.
Iatăl, deci, pe Dumnezeu, care ”nu numai că nu-I respinge pe păcătosii ce se întorc la El, ci îi primeste tot așa de prietenos ca și pe cei drepti, și nu numai că nu-i pedepsește, ci El însuși umblă după dânșii și-i caută și aflându-I, se bucură de ei mai mult decât de cei drepți; știind noi acestea, de suntem păcătoși, să nu deznădăjduim, iară, pe de altă parte, nici de faptele cele bune ale noastre să nu ne închipuim nimica ci doar să tremurăm pentru noi, ca nu cumva să cădem în pacat; iar dacă am căzut, să aducem pocăință.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la pilda fiului risipitor).
Sf. Nicolae Velimirovici arată că dragostea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare şi marea Sa bucurie. În antiteză, Sfântul afirmă că ”acela care nu are răbdare cu noi când greşim, acela nu ne iubeşte. Nici acela nu ne iubeşte care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greşeala noastră. Şi acela ne iubeşte cel mai puţin dintre toţi, care nu se bucură de îndreptarea noastră.
În pilda fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat o închipuire a dragostei adevărate, a dragostei dumnezeieşti, zugrăvită în culori atât de limpezi, că pulsează de viaţă înaintea ochilor noştri, aşa cum începe pulsaţia vieţii oamenilor când soarele străluceşte, după întunericul nopţii.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Pilda fiului risipitor).
Sfântul ne arată, pas cu pas cum se comportă fiul păcătos cu tatăl său, zicându-I: “Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere.” Cu adevărat, de multe ori, în acest chip Îi vorbim noi, păcătoșii lui Dumnezeu. Dar ce anume este al omului fără să fie a lui Dumnezeu? Țărâna poate, deși și pe aceasta a făcut-o tot Domnul.
Când omul doreşte să se despartă de Dumnezeu şi atunci când el caută să primească partea ce i se cuvine din cele ce sunt fără de număr ale lui Dumnezeu, Dumnezeu poate să nu-i dea nimic şi totuşi să fie drept. Fiindcă omul fără Dumnezeu nu este nimic şi tot ceea ce are omul este nimic. Dar, cum mila lui Dumnezeu este nemărginită, dă fiului Său păcătos mai mult decât ţărână. Altfel spus: împreună cu trupul, Dumnezeu îi dă suflet în trup şi, în plus, îi mai dă daruri duhovniceşti: înţelegere, conştiinţă şi dorinţa pentru bine.
Ce să înțelegem aici? Dumnezeu poate orice vrea, fiindcă este Dumnezeu și este și drept: “Eu sunt Cel ce sunt” il asigura Domnul pe Moise, nu? Asta nu se negociază. Este absolut fantastic cum creația dezbate cu Creatorul opțiunile disponibile și zice: “Doamne, am putea sa facem asa….sau altfel”. Avem un pseudo-talent in a gasi solutii pentru problemele noastre și a le înainta lui Dumnezeu: “Uite Doamne, ca sa nu mai am probleme cu banii, dă-mi să câștig la Loto si nu Te mai deranjez”!, “Dumnezeule, ajută-mă să obțin funcția asta și promit că o sa fac numai bine de acum înainte!”
Și totuși, Domnul ne dă ceea ce vrem chiar dacă experiența va fi amară, însă nu uită să ne lase o portiță de întoarcere, dacă alegem s-o folosim. Este cea mai înaltă expresie a dragostei divine și a respectului de care se bucură ființa umană.
Ajuns în ţara îndepărtată – simbolic a pacatului (de ce îndepărtată? Fiindcă Dumnezeu este străin de păcat), departe de “painea” duhovniceasca, întotdeauna este foamete mare, căci pământul nu poate sătura pe omul flămând: hrana sa doar îi sporeşte foamea. Pământul poate să sature numai foamea animalelor fără gîndire; dar în nici un chip nu-l poate sătura pe om.
Însă, în clipa celei mai mari deznădăjduiri, a foamei şi a înfricoşării, în fiecare fiu risipitor dintre noi strălucește scânteia care ne luminează viața și observăm clar situația în care am ajuns, pericolul la care ne-am supus. ”De îndată ce scânteia a început să ardă în sufletul fiului risipitor, şi de îndată ce el a făcut o asemănare între viaţa pe care o ducea împreună cu tatăl său, şi viaţa într-o ţară îndepărtată, el îndată a luat hotărârea: ”Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu!” El spune “sculându-mă”, deoarece vede prăpastia în care a căzut.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Pilda fiului risipitor)
Avem de-a face cu o lecție de iubire care nu se termină aici. Ce face Domnul când ne întoarcem la El și-l rugăm, plini de rușine, să ne facă ”argați”? Nu ne lasă să ne umilim, să ne înjosim, așa cum fiul risipitor dorește să-i spună: “Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Tatăl său nu-l lasă să termine. El nu-l lasă pe cel care se pocăieşte să se umilească, nici nu vrea ca el să fie ca unul din argaţii săi, şi îl opreşte pe fiul său şi porneşte să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute. Această haină nouă pentru suflet semnifică omul cel nou – pocăit, iertat şi primit de Dumnezeu. Fără această haină nouă, nimeni nu se poate sălăşlui în Împărăţia lui Dumnezeu, după cum vedem lămurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului împăratului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, această haină este alcătuită din: “milostivirile îndurării, din bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare,… iar peste toate acestea… dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4).
Răbdarea, dragostea și mila lui Dumnezeu sunt nemărginite iar noi trebuie să recunoaștem realitatea asta și să ne rugăm să fim învredniciți, lucrând poruncile lui Dumnezeu, cu Harul Său.
Slavă Tatălui Celui fără de început şi Fiului şi Sfântului Duh de viaţă dătător – Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!
Cătălin Pahomi
