Sfânta Evanghelie este izvorul nesecat si actual al milei lui Dumnezeu, dat nouă spre mântuirea sufletelor noastre. Fiecare pericopă evanghelica ne arată o modalitate de mântuire, de a ne îndumnezei.
Smerenia este mama tuturor virtuților, este o stare pe care o poate dobândi un om impăcat cu el insuși și cu Dumnezeu, un om care îi iubește pe cei din jurul său și își poate pune sufletul pentru aceștia.
În emisiunea “Biblia in istorie” din 24.02.2013, invitatul emisiunii, părintele arhimandrit Veniamin Goreanu a făcut o pertinentă expunere referitoare la conceptul smereniei, punând in discuție antinomia smerit – mândru. În opinia părintelui, mândria este echivalentă cu pseudo-smerenia, o aroganță ascunsă, îmbracată în haina smereniei, diferită de umilință.
Între smerenie si umilință, există o mare deosebire. Omul smerit este un om demn, pe când cel ce simte umilința, este un om mândru, rănit în mândria sa.
Persoana smerită este conștientă de atitudinea sa față de cei din jur și o acceptă, pe când omul mândru manifestă dispreț față de semenii săi. Un om se poate smeri singur; atunci când cineva este umilit de altă persoană, acest fapt il poate determina pe acesta să se autoizoleze de Biserică, să intre într-o stare de respingere. Tocmai de aceea, mai spune parintele arhimandrit Goreanu, “atunci când ne adresăm cuiva, trebuie să facem în așa fel incât să nu-i atingem demnitatea și să ne poziționam/punem întotdeauna mai jos decât el”, într-o stare smerită, pentru ca omul respectiv să devină receptiv la cuvintele noastre. Demnitatea este un atribut al smereniei, pe când un om umilit nu o mai are.
La intrebarea “ce este smerenia ?”, se poate raspunde că aceasta însumează înțelegerea, conștientizarea propriilor lipsuri, cu ajutorul Duhului Sfânt, dezbrăcarea tuturor “îmbunătățirilor” personale, simplificarea sinelui in raport cu lumea materială si apropierea de starea inițială, îndumnezeită, sfințită.
În Sfânta Scriptură, există exemple de oameni sfinți care au demonstrat smerenie si care pot reprezenta exemple grăitoare: Iosif, cel vândut de frații săi, care având atitudine smerită, Dumnezeu l-a înaltat ca fiind cel mai mare in țara Egiptului, dupa Faraon; David care s-a smerit foarte, deși nu era obligat, rege fiind etc.
Părintele Cleopa spunea : “Dacă cel mai mare păcat este mândria, atunci cea mai frumoasă virtute este smerenia.”
Răsplata omului smerit este mare, atât pe pământ cât și în ceruri. Despătimirea și smerirea sufletului, prin ajutor dumnezeiesc, atrag după sine dobândirea unor daruri divine, pe care omul le primește ca depozitar al Duhului Sfânt. Unul este acela că întreaga creație i se supune: sunt grăitoare exemplele: Sfântul prooroc Daniel în groapa cu lei, Sfântul prooroc Ilie care era hrănit de vulturi sau Sfântul Serafim de Sarov hrănind ursul etc.
Omul smerit este un om bucuros, mulțumit, recunoscător, bunăvoitor, deschis către lume, pe când un om mândru se izolează de ceilalți, pentru a demonstra o pseudo-valoare, pe care crede că o are. Este grăitoare, în acest sens, o rugăciune care se citește la slujba de înmormântare: ”Atunci când credem că am dobândit totul, în groapă ne-am sălășluit…”.
Fiindcă la Sfânta Liturghie din duminica trecută am aflat despre pilda vameșului și a fariseului, vedem că Sfânta Biserică ne pregatește, în cele trei duminici de dinaintea Sfântului și Marelui Post, pilde prin care să înțelegem cât de mult avem nevoie de mila lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, pe care trebuie să o cerem neîncetat, prin rugăciune smerită, pentru a ne fi de folos spre mântuire (Pr. Nicolae Runceanu - www.crestinortodox.ro).
Întelepciunea filocalică ne aduce în atenție învațaturile Avei Dorotei, care subliniază și întarește afirmația unui Sfânt Părinte: “Înainte de orice, avem nevoie de smerită cugetare ca să fim gata, la tot cuvântul pe care-l auzim, să spunem: Iartă-mă!”. Ava pune, în acest context, o serie de întrebări retorice: “De ce smerită cugetare? De ce nu înfrânare? Frică de Dumnezeu? Milostenie? Credință?” Nu avem nevoie și de acestea? Ava Dorotei ne arată ca niciuna din aceste virtuți nu se poate dobândi fără smerenie autentică.
Psalmistul spune: ”Vezi smerenia mea și osteneala mea și iartă toate păcatele mele” (Ps. 24,19) precum și: ”M-am smerit și m-a mântuit pe mine Domnul (Ps. 114,6)”.
Virtutea smereniei este mare și are puterea să atragă harul lui Dumnezeu în suflet. Apropierea reală de Dumnezeu creează conștiința omului de a se vedea pe sine însuși din ce in ce mai păcătos. Măsura autenticitații smereniei vine din practicarea ei continuă. Ava Dorotei ne oferă o analogie în acest sens cu un filosof sau un medic. Aceștia, învățând de tineri tainele meseriei lor, ajung experți în domeniul lor și, la acest nivel, nu mai sunt in stare să explice rațional, modalitatea în care și-au dobândit măiestria, excelența. Sufletul și-a însușit meșteșugul încetul cu încetul, devenind a doua natură. Așa este și smerenia: “din lucrarea poruncilor (încetul cu încetul), se naște și deprinderea smereniei, care nu mai poate fi talmăcită prin cuvinte”. Părintele Staniloae remarca, în continuarea acestui raționament că “tocmai, cine împlinește mai mult poruncile e mai smerit, pentru că, intrând pe drumul desăvârșirii, își dă seama de nesfârșirea ei”. (Filocalia 9, Ava Dorotei, Feluritele invățături, pp. 441-442).
Nu în ultimul rând, Sfântul Nicodim Aghioritul ne arată, într-un chip foarte tehnic, despre pericolele și capcanele pe care diavolul le întinde celor care lucrează la dobândirea virtuții smereniei, măsură de neatins de cel necurat: ”Fii smerit, teme-te de tine și de neputința ta. Nădăjduieste numai in Dumnezeu, aleargă la El cu dese rugăciuni să te intărească si să te apere de primejdii, dar, mai ales, de orice prezumție și nădejde în tine” (Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul Nevazut, Editura Bunavestire 1999, pp. 110-111).
Sfântul aduce în prim plan modalitatea cea mai sigură de dobândire a celei mai frumoase dintre virtuți, prin respingerea oricărei pareri proprii, care se poate să nu fie chiar a noastra și să luptam împotriva firii omenești care este extrem de influențabilă la inșelăciunile lumii acesteia.
Este vorba despre necesitatea de a nu înceta rugăciunea și ațintirea privirii spre Dumnezeu ca singură posibilitate de a ne despătimi și a urca pe scara mântuirii, fiindca, bineînteles, cum spune și Mântuitorul Iisus Hristos: ” Fara Mine nu veți putea face nimic.” (Sfânta Evanghelie dupa Ioan cap. 15, 5).
Notă: Niciun cuvânt de invățătură din cele de mai sus nu-mi aparține, poate doar dorința mea de a-l împărtăși la cât mai mulți, așa că citiți-le ca atare.
Cătălin Pahomi
